Mort...

As putea sa combat ideea in care: "te nasti singur, mori singur si intreg universul te loveste cu diferite reguli de cacat...". Da, ma nasc singur, probabil voi muri singur, dar voi toti ma faceti sa zambesc! Astfel, am trait amandoi intr-o lume unde se vand culori si zambete cu tot cu buze si cu dinti. Alminteri eram doar inocenti...

Mi-am indesat unrechia intr-un pahar, plin, rosu, in linistea impresionata de tacere, de pulsul imatur, pierdut si constant diferit in toate sensurile de acel', linistitor al marii. M-am agitat in sinea mea, privind paharul din exterior, in timp ce notam fiecare slabiciune, golul cu care insasi imaginea mea se imbata pe rupte... Atat, mi-a spus candva, dupa primele trei numere, o discutie si un non-sens... Atat, mi-ar spune maine, atat, mi-ar spune poimaine; si-ar fi doua persoane diferite impartasind aceeasi singuratate, acelasi nivel de risc si acelasi romantism. Spus altfel, pe alte bauturi, exhumat prin alte droguri. De ce? Tacerea momentului pierdut, trecut de noi, individual ca un intreg ecosistem a caror specii au murit de mult...

De ce si zambetul, de ce si gesturile... de ce si ea, a carui piele alba o adori, in culoarea tuturor tatuajelor. Minciuni, dezbracate in fiecare noapte pentru un timp indelungat si infinit, sentimente ravasite, de gelozie, de singuratate si de stres ... pentru ca sa dormim un vis frumos, in fiecare noapte. Cand, somnul meu este agitat, nepotolit si nepoliticos , consumandu-se intr-o foame a caror proportii imense intrec grasele de zi cu zi, ce sa largesc si se adancesc cu fiecare inghetata...

-Despre ce vorbesti?

-Despre sentimentul ala, rece, al mortii, care ne inconjoara pretutindeni, inca din tinerete. Lasandu-ti o singura opinie, impartita la randul ei intr-o ecuatie cu doua variabile in care x1 ar fi constient, x2 fiind inconstient, de puterea meschina a universului de a te lasa singur pe lume. Esti singur, te nasti singur, si vei muri singur. In suma tuturor conceptiilor pe care le-ai respectat si responsabil pe deplin pentru celelalte... Vocea ta nu va fii nicicand mai frumoasa, iar eu maine nu te voi iubi la fel de mult...

-Taci, ma intristezi...

-Ai vrea sa tac si sa te fut?

(Tacere) Stiam, undeva, acolo-n sinea mea, ca vrea sa tac, sa nu mai stric eu totul, cum fac de obicei. Dar nu puteam! S-o las asa, in ignoranta ei, lipsita de suferinta, cazuta prematur intr-un pat, langa corpul meu osos si lipsit de inspiratie. O cautam, inspiratia undeva in corpul ei vecin.

-Esti trist? Ma, intreba ca si cum si-ar fi dorit sa continui in tristetea mea... Ar fi vrut sa ating acel punct mort unde am spus ce aveam de spus si mi-am scos-o din sistem.

Dar ideea mea, era una progresiva, suma tuturor cuvintelor nu mi-ar ajunge... iar sexul ma culca. Mi-as fi dorit sa fiu mort, acolo, in vecinatatea ei, in mijlocul infarctului, constrans in ea, uitat de restul...