Evo...

Evoluase... Dintr-o fiinta frivola, a carei actiuni erau gandite intr-o viteza incomensurabila, datorata unei temeri. Se bloca intr-un spatiu infinit unde inconjurata de frica si de raspunsuri gresite gravita in abrupt. De acolo iesind tramuatizata cu un raspuns, unul panicat, imbibat in suma tuturor temerilor ei... Acel raspuns, ce nu-l asteptai prea mult, pentru care totul se petrecea la o scala mult mai mica, astfel incat cel mai mic suflu ar putea creea un al doilea vid...

Acum, cum n-as putea sa zambesc acum; cand fiecare grimasa n-ar fi decat o reflexie a zambetului ei de cealalta parte a trotuarului. Cum sa nu pasesc in contra timp cu ea... si cum sa nu o mai urmez, cand am lasat-o acum mult timp sa se ofileasca si ea a inflorit mai mult decat oricare dintre noi?

Intr-o poza, ce Dumnezeu, in toate pozele ei, un suflet rece, pe care doar eu am putut sa-l incalzesc, sa fac dragoste cu el si, totusi, sa uit ca e al meu. Intr-o singura poza, e un tip care le-a tras pe toate , acelasi tip cu umbre-n toate, Adam ... acelasi monstru.

Tot ce s-a simtit, toate soaptele si atingerile s-au transformat in degeraturi. Singuratatea si-a sadit calea in apartamentul ei printre lampi trandafirii si covoare rosii, pe sub pielea a carui brobonele, sarutandu-le doar, te hidratau... Locurile dulci ale caror pasi le impartaseam... Paradox al carui strigat cutremura blocuri si sufletul meu, al carui chip e acru, rece si dezolutiv.

Cu pasi morti, calcati de ploaia rece s-a lasat in amintirea mea, cu vesnica ei inflorire, cu chipul curat ale carui dureri nu le gasesc decat in cele mai alese dimineti.